Publicat în Ceaiul de Duminică

„Poți aduna multă cunoștinţă prin efortul propriu, dar adevarata înțelepciune vine numai de la Dumnezeu.”

Aceasta a fost tema discuţiei la şedinţa ordinară a Clubului Femeilor „Ceaiul de duminică” de la biblioteca publică Pîrliţa Făleşti, duminică 19 februarie 2017. Ca invitat de onoare l-am avut pe Protoiereul Mitrofor Igor Caliga, parohul bisericii „Nașterea Maicii Domnului” din localitate, care a rostit un cuvânt de învăţătură cu multe sfaturi, pilde, îndrumări creștine. A fost o atmosferă de bucurie duhovnicească prezentă în fiecare suflet, care au ascultat cu multă atenție.

img_2033
Membrii clubului au adresat diferite întrebări la temă, la care au primit răspunsuri care i-au inspirat, le-au adus multă pace în suflet şi credinţă. Am fost chemaţi să ne cercetăm sincer viaţa noastră şi să înţelegem cât de important este apropierea de Dumnezeu şi prin pocăinţă, prin mărturisirea păcatelor, prin schimbarea modului de a gândi şi a făptui să ne schimbăm viaţa noastră, încercând cu adevărat să urcăm pe treptele virtuților creștine, să ne luminăm sufletele noastre ca să fim adevărați creștini pe acest pământ. Numai prin rugăciune Dumnezeu o să ne dăruiască iertare, smerenie şi înţelepciune. Dar atunci când asistăm la Sfintele Liturgii să ne străduim a ne lepăda de toate grijile lumeşti aducînd Domnului slavă, mulţumiri şi închinăciuni.
De multe ori motivăm prin lipsa de timp frecventarea bisericii, fără să ne dăm seama că diavolul este acel care ne răpește, ne sugrumă timpul din noi și ne duce în altă direcție de viață. Astăzi omul încă nu a înțeles cât de prețios este timpul în acastă viață pământească și cum trebuie să-l prețuiască, să-l împartă şi să-l folosească în favoarea sa, nu în favoarea diavolului ca să-l conducă cum vrea el. Cât suntem pe pământ, trebuie să mergem în direcția corectă și să împărțim timpul în așa fel ca să facem cât mai mult bine pe pământ, să facem fapte cât mai multe ca să avem cu ce răsplăti vămile văzduhului când vom urca spre cer, când vom pleca în nemurire. Să ajutăm pe cei săraci și nevoiași, pe cei bătrâni care au nevoie de-o mângâiere, alinare, ajutor, de o bucată de pâine.
Dumnezeu ne iubește pe toți deopotrivă, dacă ne întoarcem către el.
La finele şedinţei şefa bibliotecii publice Valentina Grosu a mulţumit din numele tuturor participanţilor Protoiereului Mitrofor Igor Caliga pentru vizită şi învăţătura adusă în cadrul serviciului modern „Ceaiul de duminică”.

16830831_1847970788819296_8372677702358488577_n-1

 

Publicat în Memorie şi cunoaştere locală

Capitolul Cultură. Istoria bibliotecii publice

Biblioteca este templul învățăturii

Biblioteca publică din satul Pârliţa a fost înfiinţată în anul 1949, fiind amplasată într-o casă de locuit. Prima bibliotecară a fost Alexandra Malii. Mai târziu a continuat Fevronia Grabciuc. Această locuinţă mai este şi în ziua de azi, deşi este în stare avariată. A treia bibliotecară mai este în viaţă şi ne relatează:
– Mă numesc Raisa Durnea. Am activat ca şefă de bibliotecă publică în satul Pârliţa din 1 august 1966. Bibioteca s-a aflat timp de doi ani în casa în care mai apoi a locuit Natalia Slesari. Mai apoi s-a transferat în casa lui Anton Frecăuţanu, tot timp de doi ani. De acolo s-a transferat în fosta clădire a maternităţii aproape tot doi ani. În anul 1972 când a fost dată în exploatare Casa de Cultură ne-am transferat şi noi la etajul doi. Aici înfăţişarea bibiotecii s-a schimbat. Încăperea era mai spaţioasă. Aveam sală de lectură, care era amenajată cu mese şi scaune. Cititorii veneau, se aşezau la mese şi citeau presa. Aveam muţi cititori. Dar dintre cei mai activi care au citit foarte mult aş putea menţiona pe Nicolae Grigore Roşca, Lazăr Matiescu ş.a. Şi pe acele vremuri ne duceam pe acasă pe la cei bătrâni. Le duceam cărţi şi respectiv le luam pe cele citite înapoi. Un cititor activ a fost şi Grigore Luşov, invalid de pe front care, de asemenea, era deservit acasă. Eram trimise pe la brigăzile de tractoare, pe dealuri la combaineri le duceam cărţi, le citeam, făceam discuţii asupra cărţii.
Aveam pe timpul cela peste o mie de cititori. Erau mai mulţi copii, dar aveam şi maturi. Împreună cu Casa de Cultură, pe atunci director fiind Mircea Cozaru, organizam serate muzical- literare. Era interesant şi frumos. Din păcate, în ziua de azi copiii citesc mai puţin. Au apărut calculatoarele şi găsesc informaţia de care au nevoie. Dar eu vă propun să citiţi cărţi cât mai multe. Deoarece cărţile îţi deschid mintea, îţi lărgesc gândirea, îţi dezvoltă imaginaţia şi personalitatea, toate în acelaş timp.
Pe parcursul anilor au mai activat ca şef la biblioteca publică următoarele bibliotecare: Ţâmbaliuc Maria, Munteanu Ludmila, Frunza Angela, Frecăuţanu Tatiana, Romanciuc Tamara şi Răileanu Galina.
Actualul şef al bibliotecii publice este Valentina Grosu, care ne relatează:
– Aş vrea să încep cu un moto „Biblioteca e casa liniştii şi frumosului, iar cartea popas al spiritului în zborul spre împlinire”.
Activez ca bibliotecară la biblioteca publică din Pârliţa din noiembrie 2007. Această instituţie s-a aflat în incinta Casei de Cultură din anul 1972 până la începutul anului 2016. În anul 2015 biblioteca publică din Pârliţa a aderat la familia Novateca – Program Naţional de modernizare a bibliotecilor publice. Astfel, la începutul anului 2016 a fost dotată cu tehnologii informaționale moderne pentru accesul public la informații şi anume: 4 calculatoare, imprimantă multifuncţională (printare, xerox, scaner, fax). Din motiv că localul Casei de Cultură, inclusiv şi a bibliotecii nu se încălzea, tot atunci, am fost transferaţi în incinta primăriei, la iniţiativa domnului primar Mihail Neagu.

img_2011
La moment fondul de carte al bibliotecii este de 8095 cărţi. În fiecare an stocul de înnoire a fondului este în creştere. Ţinând cont de faptul că totuşi beneficiarii principali sunt copiii, procurăm mai mult literatură pentru copii. Citește în continuare „Capitolul Cultură. Istoria bibliotecii publice”

Publicat în Memorie şi cunoaştere locală

Capitolul Cultură. Istoria Casei de Cultură

Cultura e al doilea şi cel mai solid teritoriu al Patriei

Poporul moldovenesc a creat de-a lungul secolelor o bogată și variată cultură spirituală și materială, care a reflectat gândurile și aspirațiile oamenilor, necesitățile și mentalitatea lor.
Cultura inserează în cadrul compartimentelor sale mai multe domenii – de la costum, meșteșuguri, tradiții și obiceiuri populare, la literatura cu întreaga ei varietate de genuri, muzică și dans, arte plastice, teatru și cinematografie.

Istoria Casei de Cultură

Prima instituţie de Cultură din satul nostru Pârliţa a fost un club, care îşi avea sediul în fosta casă a lui Ion Ciocan. El fusese deportat în anul 1941, iar casa fusese confiscată. Acea casă a fost gazdă şi pentru grădiniţă, iar mai târziu pentru club. În acest club activa o fanfară. Spun cei mai în vârstă că conducător era un oarecare Ioxa de la Mărăndeni. În această poză se văd membrii fanfarei de pe atunci.
img_1940

Mai apoi clubul a fost mutat în clădirea unde fusese casa lui Andrei Roşca. Această clădire s-a aflat în spatele Casei de Cultură de azi. Aici fanfara şi-a continuat activitatea şi, mai târziu, conducător era  Mihail Tarlapan. Printre participanţi erau Vasile Gaidău, Filip Frunză.
Actuala clădire a Casei de Cultură a fost dată în exploatare la 13 ianuarie 1972. Această clădire a fost construită de către colhoz. Brigadier a brigăzii de construcţii a fost Ivan Ghimpu, originar din Pârliţa.
casa-cultura1
Primul director al acestei instituţii a fost Mihail Cozaru, care ne-a relatat:
– Am activat ca director al Casei de Cultură din anul 1972, când Casa de Cultură şi-a început activitatea în noua clădire construită de colhozul “Drujba”. Pe atunci preşedintele colhozului era Mihail Afanasievici Gorban, preşedintele sovietului sătesc Vladimir Molenţa. La ceremonia oficială de deschidere a Casei de Cultură, a asistat şi primul secretar al organizaţiei de partid raionale Gheorghe Stepan Ciocoi. Primul spectacol în incinta Casei de Cultură a fost susţinut de trupa Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” din Bălţi. Pe parcursul activităţii mele am avut marea plăcere să primim artişti deosebiţi atât din Republica Moldova cât şi din exteriorul său. Au concertat mai multe colective din Leningrad, Minsk, Odessa, Danislav, România, Chişinău, Bălţi, Făleşti şi altele. Am avut marea onoare de a-i avea ca oaspeţi pe artiştii emeriţi ca Nicolae Sulac, Nicolae Cibotaru, Nicolae Botgros, care ne-au bucurat sufletul cu câte un concert.
Pe parcursul anilor pe lângă Casa de Cultură au activat diferite cercuri. Cercul de Cor aduna în jur de 110 persoane. Primul dirijor a fost Pavel Feodorovici Galiţ. Pentru sârguinţa adusă la dezvoltarea culturii în sat şi pentru munca depusă anterior dumnealui a fost decorat cu ordinul Drapelul Roşu de Muncă. Mai apoi conducerea corului a preluat-o Stepan Vladimirovici Haiduc. Acel cor a susţinut mai multe concerte pe la festivalurile raionale în oraşul Bălţi, Făleşti, Mărăndeni unde ne bucuram de succese deosebite. Aş vrea să menţionez că nucleul acestui cor era alcătuit de colectivul pedagogic al şcolii condus de Mihail Ion Ciocanu, cei de la Casa de Servire Socială condusă de Eugenia Comanac, angajatele de la grădiniţă şi colhoznicii de rând. Am mai avut pe lângă Casa de Cultură ansamblul de dans condus de Ion Gheorghe Negară, ansamblul mixt de bărbaţi şi femeii şi ansamblul de bărbaţi aparte, şi femei aparte. A activat orchestra de estradă ce se bucura de un succes deosebit. Conducator artistic era Ivan Fiodorovici Ştefăneţ. Solişti au fost Nicolae Feodorovici Tarlapan, Valentina Grunzu. La fel a activat şi ansamblul de muzică populară condus de Pavel Feodorovici Fusu. La Casa de Cultură activau şi secţii sportive: volei, fotbal, dame, şah, tenis, biliard. Citește în continuare „Capitolul Cultură. Istoria Casei de Cultură”

Publicat în Memorie şi cunoaştere locală

Capitolul Educație. Învățământ primar și secundar general

Dintre toate instituţiile,
cea mai importantă este şcoala.
Totul depinde de ea
atât prezentul cât şi viitorul.

Școala noastră din Pârlița prima dată a fost înființată în timpul Guvernului Țarist când Moldova se afla sub stăpânirea Rusiei. În anul 1859 a fost formată prima dată școala așa zisă parohială. În 1888 la 1 august a fost deschisă școala elementară de învățare a scrisului și a cititului. Se mai spunea şcoala de alfabetizare, patronată de boierul Grigore Negruş (Negriş). Învăţător era Ioan Gâu. Învățătura atunci se făcea în limba rusă.
Din anul 1918, când a fost înfăptuită Unirea Basarabiei cu România, a fost formată școala primară mixtă, adică învățau în clasă băieți și fete.
Pârliții de Sus, după cum fixase Anuarul învățământului primar, editat în 1933 la București, avea 4 învățători – Gheorghe Popa, Nadejda Severin, Gheorghe Dăscălescu și Adriana Jardan, care instruiau 256 din cei 470 de copii de vârsta școlară. Odată cu năvălirea trupelor sovietice în vara anului 1940, s-au năruit toate bunele intenții ale pedagogilor, boiernașilor și clericilor.
A funcţionat această şcoală până în anul 1944, când a fost formată școala medie necompletă, adică de 7 clase. Iar în 1968 a fost formată școala medie, adică 10 clase.  În anul 2004 i se atribuie statut de liceu. Din cauza micșorării natalității și emigrației peste hotare numărul de copii se micșorează și în anul 2014 se reorganizează în gimnaziu.
Leonid Tarlapan, băştinaş din satul Pârliţa, profesor de istorie ne povesteşte:
– În ceea ce privește clădirile, prima clădire a școlii a fost construită la începutul secolului XX, prin anul 1901.
A doua clădire a școlii a fost construită în anul 1936, de către români.
img_1924                                                               Clădirea şcolii din anul 1936
În această școala am trecut și eu, eram în clasa a treia. Clădirea aceea a fost construită din piatră, cu două săli de clasă, un coridor și cancelaria. Deci vă daţi seama că oricum nu încăpeau toţi copiii. Mai continuau să înveţe pe la casele oamenilor din sat. Astfel de încăperi au fost la Alexandru Lupaşcu, Vladimir Tarlapan, Vasile Frunză ş.a. În acele timpuri se învăţa şi la şcoala serală, adică seara târziu. Ziua învăţau copiii, iar seara persoane mature, care nu ştiau carte, pentru lichidarea analfabetismului. După formarea colhozului toate persoanele care aveau posturi de răspundere erau obligaţi să înveţe la şcoala serală. Ziua munceau iar seara la şcoală.
În 1952 s-a construit de acuma o anexă. Construcția a fost făcută de gospodăria agricolă din sat, la care s-au adăugat atunci 5 săli de clasă, 2 coridorașe, o cameră mică pentru bibliotecă. Aceste clădiri au fost demolate în anul 2000-2002.
În locul vechilor clădiri s-a construit clopotnița. Clădirea actuală a școlii s-a început a construi la 15 aprilie 1976. Şeful sectorului de construcție a fost Fomenco Alexandru, iar brigadier de construcție a fost Prepeliță Vasile. S-a terminat construcția școlii în anul 1978 și noi am trecut în clădirea nouă. S-a început studierea obiectelor pe cabinete, adică fiecare obiect avea cabinet aparte. Elevii la fiecare lecţie se duceau în cabinetele respective. Asta a fost o fericire extraordinară pentru satul nostru. Această clădire este clădirea actuală a şcolii, care a dat multe promoţii de elevi, care se mândresc cu această clădire.
Pe parcursul anilor directori de şcoală au fost Ţapu Nicolai Ivan, Bagrin David Ivan, Drumi Dmitrii, Ţâstam Dmitri, Gurschi Ion, Balan C.F.
În 1961 director este numit consăteanul nostru Bumbac Fiodor Mihail, care ne poveşteşte despre activitatea sa: Citește în continuare „Capitolul Educație. Învățământ primar și secundar general”

Publicat în Memorie şi cunoaştere locală

Capitolul Educație. Învățământ preșcolar

Copiii sunt argila, iar grădiniţa e olarul.

În satul Pârlița instituția învățământului preșcolar este grădinița. Debutul „grădiniţei de copii” din satul nostru a fost în anul 1953, la inițiativa preşedintelui de colhoz Dolinţă Ion Ion. Pe atunci nu exista o clădire specială pentru grădiniță. De aceea s-a organizat pe la casele oamenilor din sat. Oamenii gospodari care aveau case mai mari şi aveau odăi care nu le foloseau, le dădeau pentru grădiniţă. Aici se adunau copiii şi erau supravegheaţi de către o persoană responsabilă, fără studii speciale pe perioada cât părinţii plecau la muncă în câmp. În anii 1953-1965 astfel de locuinţe erau mai multe în sat. Una se închidea, alta se deschidea. Spun cei mai în vârstă că ar fi fost în casa lui Ion Ceruţa, Ştefan Tarlapan, Fiodor Breazu, Eudochia Roșca, Natalia Chistruga, Anisia Cireşa ș.a. Deja în anul 1960 a fost instruit personal special pentru grădiniţă. O educatoare de pe acele vremuri e și Vera Comanac care ne relatează:
– În anul 1960 colhozul ne-a trimis la cursuri de educatoare de 6 luni la Fălești. Au mai fost la instruire Tarlapan Maria, Cioruţa Eugenia, Frunza Nina. După absolvire ne-au repartizat câte una pe la casele pregătite pentru grădiniță. Fiecare casă-grădiniță avea 4 angajați: educatoare, bucătar și 2 dădace. În fiecare dimineață primeam de la depozit produsele alimentare pentru pregătirea hranei pentru copii pentru o zi. Aveam 27-30 copii de diferite vârste. Se adunau copii din toată mahalaua. Practic fiecare mahala avea ”grădinița” ei. Eu am lucrat în casa Nataliei Chistruga. Lucram în perioada mai-septembrie a anului, cât părinţii erau în câmp la lucru. Lumină nu era. Şedeam cu lampă. În fiecare dimineaţă măsuram temperatura la copii şi scriam în registru. Îi învăţam a scrie, învăţam poezii, cântece. Organizam activităţi artistice. Îmi amintesc că s-a organizat un concurs între grădiniţe: noi şi Răuţelul. Am înscenat diferite piese şi am luat locul I. Organizam diferite excursii cu copiii în teritoriu. Am activat timp de 3 ani.

Primul director a grădiniţei a fost Tarlapan Elena Gheorghe, care a activat până în anul 1975. Pe parcursul activităţii grădiniței directori au mai fost: Gherţan Ludmila, Miricinschi Ludmila, Gherțan Maria, Cucuta Tamara, Toderica Eugenia. Actualul director al grădiniței ”Luceafărul” este Mariana Osadţa, care activează din anul 2004. Dumneaei ne-a relatat:
– Deoarece primul conducător al acestei instituţii nu mai este în viaţă, voi încerca să relatez nişte momente istorice ale instituţiei date. Actuala și unica clădire a grădiniţei a fost construită de către colhoznicii din acest sat. A început construcția în anul 1961 şi dată în exploatare în anul 1965. Ea era frecventată de toţi copiii colhoznicilor din acastă localitate. Pe perioada de iarnă frecventau mai puţini copii, iar vara erau cei mai mulţi, trecea numărul peste o sută. Din angajaţii care au lucrat şi mai înainte în această grădiniţă activează şi azi dna Nina Baraboi, bucătar, de la care mai deținem ceva informații. Pe când frecventam eu grădiniţa director era dna Elena Tarlapan. Am mai reţinut nişte nume Tecla, Maşa, Margareta erau cele mai în vârstă sau veteranii acestei grădiniţe. Citește în continuare „Capitolul Educație. Învățământ preșcolar”

Publicat în Memorie şi cunoaştere locală

1.3. Deportările. Relatările celor care s-au întors (II)

O altă persoană, originară din satul nostru, care a trăit calvarul deportărilor este Ciocanu Vladimir Ivan, care, de asemenea, ne-a relatat pe viu cu lacrimi în ochi despre acele clipe groaznice, care au rămas în amintirile sale din copilărie.

– Mă numesc Ciocanu Vladimir Ivanovici. Sunt născut în satul Pârliţa, în anul 1932.
Ziua de 6 iulie 1949 dis-de-dimineaţă nu prevestea nimic. Satul se trezi ca întotdeauna cu griji cotidiene. Pe la miez de noapte tot satul a fost cuprins de lătratul câinilor. Un lătrat agresiv de haită colectivă către ceva necunoscut. La un moment dat, pe la ora două noaptea s-au auzit lovituri agresive în poartă, care nu zăbavă s-au auzit la uşa de la casă. Când tata a deschis uşa era preşedintele de sat şi nişte soldaţi înarmaţi şi au spus că “voi sunteţi declaraţi culaci, duşmani ai poporului şi veţi fi deportaţi în regiunile îndepărtate ale Siberiei”. Ne-au spus să ne pregătim o desagă cu merinde şi ceva lucruri, că dimineaţa vor veni după noi.
Dar pentru ce? Pentru că părinţii noştri erau oameni gospodari. Au muncit şi au adunat de toate pe lângă casă. Am avut caii noştri, vaca noastră, oile noastre. Leneşii şi beţivii ne numeau bogătaşi. Dar nu am fost noi aşa bogătaşi. Aveam pe atunci aşa zisă crîşmă şi o maşină de treierat.
Au venit dimineaţa, cu maşina, pe la ora nouă. În maşină deja erau încărcaţi 5 copii de la 7 până la 16 ani, Vladimir, Vasile, Gheorghe, Olea şi Zina Cucuta. Ei plângeau şi făceau isterie. În această isterie lumea din sat se aduna la poarta noastră. Veneau să îşi ia rămas bun de la noi, dar poate şi de la copiii ceea care erau mici. Când au intrat cu maşina în ogradă lumea s-a îmbulzit să intre şi ei, dar soldaţii nu au dat voie. Au început a împuşca şi au împrăştiat toată lumea. Ne-au încărcat şi pe noi în mașină, luînd-o şi pe bunica, mama tatei, care avea peste 80 ani şi îndată au pornit. Ne-au dus la gara Pământeni, la Bălţi. Bunica s-a îmbolnăvit foarte tare. Tata a căutat toate căile ca să rămână bunica, să se întoarcă înapoi acasă. Şi până la urmă au lăsat-o pe bunica, ca să nu moară pe drum. Citește în continuare „1.3. Deportările. Relatările celor care s-au întors (II)”

Publicat în Memorie şi cunoaştere locală

1.3. Deportările. Relatările celor care s-au întors (I)

Organizarea deportărilor în masă a fost un proces de lungă durată, strict confidenţial, în care au fost implicaţi reprezentanţii puterii sovietice unionale şi locale.
La începutul anului 2010, printr-un Decret al Preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, a fost creată o Comisie pentru studierea regimului totalitar-comunist.
Dezvăluirile ei au şocat întreaga republică. Pentru prima dată au fost deschise uşile arhivelor secrete ale Securităţii de Stat, ale Ministerului de Interne, ale Procuraturii Generale a republicii. Au fost răsfoite sute de mii de dosare, care conţin tragedia unui popor. Mii de persoane au fost aduse în faţa plutoanelor de execuţie pentru „vini” absurde. Sate întregi au fost deportate în Siberia. Zeci de mii de basarabeni au fost asasinaţi, torturaţi, maltrataţi. Intelectualii, oamenii politici, preoţii, gospodarii satelor, sufletul şi conştiinţa acestui neam au fost îmbarcaţi în vagoane pentru vite („bou-vagon”) şi duşi la capătul lumii. Odată cu ei au fost trimişi în Siberii şi copiii Basarabiei. Dar care o fi fost vina copiilor, unii dintre ei abia născuţi, de-au fost şi ei judecaţi odată cu părinţii lor şi trimişi la urşii cei albi? Ce lucru poate fi mai trist, decît cel de a fi condamnat cu mult înainte de a te fi născut…
Primul val a fost cel din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, cînd au fost deportate circa 25000 de persoane, inclusiv 13885 din Republica Moldova, ne spun documentele de arhivă.
Plânsete de copii despărţiţi de părinţi şi ale părinţilor rupţi de copiii lor răsunau până departe… Copiii erau izolaţi de părinţi, întru a fi duşi în alte colţuri de Siberie. Ca să nu se audă plânsetele şi bocetele celor suiţi în trenuri, pe peronul gării Pământeni de la Bălţi, o fanfară cânta vesele cântece ruseşti. Adică „oamenii plecau de bună voie”.
„Au fost deportate şi familiile oamenilor gospodari din satul natal Pârliţa, oameni care au fost stăruitori şi aveau câte ceva pe lângă casă. Printre ei a fost Palaghioiu Vasile, om gospodar care avea maşină de treierat, Zelinschi Aristit, Durnea Gheoghe, Roşca Gheorghe, Roşca Toader, Ciocan Vladimir, Mîndru Andrei. Oameni foarte gospodari, stăruitori care s-au stăruit muncind să facă ceva au fost numiţi culaci şi deportaţi în Siberia”- ne povesteşte Leonid Tarlapan, locuitor al satului Pârliţa.
A urmat alt val, cel din noaptea de 6 spre 7 iulie 1949, fiind cel mai mare, când au fost deportate circa 35000 de persoane.
„În 1949 am avut ocazia să văd cu ochii mei cum umblau soldaţii înarmaţi pe stradă şi arestau pe aceiaşi oameni gospodari şi îi deportau în ţinuturile Siberiei reci. Au fost ridicaţi Cucuta Leonti, Munteanu Vasile, Palaghioiu Vladimir, Ciocanu Ivan, Grecu Timofei” relatează Leonid Tarlapan.
Multe persoane nici nu au ajuns la locul destinaţiei. Din cauza condiţiilor antiigienice, temperaturilor extremale de vară, lipsa hranei adecvate şi apei nu toţi rezistau. Dar ajunşi la locul destinaţiei îndurau geruri de minus 40 grade timp de aproape 10 luni pe an, iar în celelalte două luni suportând înţepăturile norilor de ţânţari. Acesta a fost destinul celor desprinşi cu sila de vatra strămoşească.
E plină Siberia de cimitire de-ale acestora. Inclusiv cimitire de copii.
Dar nu toţi copiii trimişi în Siberia cu părinţii lor au murit, dispărut. Revenind din taiga au muncit în sudoarea frunţii, ştiind că vor putea răzbi numai cu propriul efort. Astfel de persoane sunt şi la noi la Pârliţa, care sunt oameni gospodari, sufletişti şi ne-au povestit prin ce au trecut.
Documentele de arhivă indică că operaţiunea „Deportări 6-7 iulie 1949” a fost pusă în aplicare în baza Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS nr.1290-46/cc din 6 aprile 1949 unde se menţiona că operaţiunea să înceapă pe 6 iulie 1949, ora 02:00, şi să se încheie pe 7 iulie 1949, ora 20:00.

Aşa şi s-a întîmplat. Ne povesteşte unul din martorii oculari Durnea Vladimir băştinaş din satul Pârliţa, care a fost arestat şi trimis în Siberia în anul 1949.
– Mă numesc Vladimir Durnea. Sunt născut la 1 aprilie 1934. Părinţii mei au fost Durnea Gheorghe Iacob şi Durnea Nadejda Chiril. Tata a fost la război, a reușit să se întoarcă acasă şi la 15 mai 1945 a decedat. Citește în continuare „1.3. Deportările. Relatările celor care s-au întors (I)”